Devenise un cântăreţ legendar, numele lui era pronunţat ca sinonim al superlativului în arta lirică; pentru cei nefamiliarizaţi cu genul operei şi cu marii săi interpreţi, Pavarotti era asociat imediat cu emblema scenei lirice. Este şi acesta un semn al popularităţii: să-ţi fie rostit numele cu încântare, chiar cu evlavie, şi de cei care nu au auzit o singură dată un crâmpei din arta ta. Desigur, o popularitate binemeritată, graţie lungului şir de spectacole extraordinare în care a apărut de-a lungul a peste patru decenii, într-o carieră într-adevăr impresionantă prin longevitate şi mai ales prin performanţa strict muzicală.

Spectacolele „Cei trei tenori” (Pavarotti, Domingo, Carreras), atât de mediatizate, spectacolele pe arene în aer liber, în pieţe, în locuri istorice l-au făcut şi mai cunoscut marelui public, chiar dacă nu ele sunt cele responsabile de calitatea artistică cu totul ieşită din comun a interpretului, dotat cu una dintre cele mai strălucitoare voci de tenor, poate cea mai strălucitoare dintre cele care pe care le putem cunoaşte în ultima sută de ani, din înregistrări sau pe viu. Pavarotti avea un timbru atât de personal, încât putea fi imediat recunoscut fără ezitare, o voce cu o întindere şi o elasticitate ieşite din comun, o rezistenţă fizică aptă să-i asigure expresivitate în toate registrele şi mai ales un relief special al notelor înalte, care îl fereau de orice stridenţă metalică. Cânta cu uşurinţă cele mai pretenţioase intervale, ataca dezinvolt pasajele cele mai grele, fără ca efortul să se cunoască, bisa fără ezitare, nu părea a se menajeze deloc.

Deşi masiv, avea totuşi multă abilitate în mişcarea scenică, o lejeritate şi un firesc al jocului pe care nu ai fi bănuit-o. Prezenţa lui tonică, zâmbetul familiar, fără vanităţi inutile, tonul calm, colocvial erau de natură să atragă într-o lume în care adesea bariera vedetismului interzice accesul şi comunicarea firească.

Foarte sigur de calităţile sale, Pavarotti ştia să atragă printr-un comportament prietenos. Avea o limpezime în expresie şi în gest, alungând repede echivocul şi făcându-şi astfel adepţi fanatici. Nu te puteai supăra nici dacă îţi făcea o obiecţie severă în plan muzical, pentru că ştia să motiveze şi să mobilizeze energia partenerului. Un dar rar, propriu doar oamenilor cu temperament solar şi cu o generozitate sufletească puţin comună. Şi mai rar, desigur, în lumea artei.

A murit, cred, senin, luptând cu decenţă cu boala, fără lamentări şi inspirând, nu se ştie, cu ce puteri, miracolul acelei atitudini pozitive, care l-a călăuzit toată viaţa.

Cotidianul milanez „Corriere della sera” anunţa în numărul din 6 septembrie 2007 vestea morţii artistului, născut în 12 octombrie 1935, la Modena: „Lumea operei este în doliu. Luciano Pavarotti a încetat din viaţă în această dimineaţă, la Modena, la ora 5. Vestea a fost dată de managerul său, Terri Robson, printr-un e-mail trimis Agenţiei Associated Press. «Maestrul – se arată în textul ştirii – a dus o aspră bătălie cu cancerul de pancreas care, până la urmă, i-a luat viaţa. Conservându-şi spiritul comunicativ care i-a caracterizat întreaga viaţă şi activitate artistică, a rămas pozitiv până în ultimul moment.»”

Pavarotti a marcat şi un record discografic, fiind singurul cântăreţ de operă care a vândut mai mult de 100 de milioane de discuri, printre acestea aflându-se peste 40 de înregistrări integrale cu opere, cărora li se adaugă selecţiuni, arii celebre, duete, canţonete, lucrări vocal-simfonice.

La Teatrul Municipal din Modena, care poartă numele lui Pavarotti, va fi prezentat astăzi „Recviemul” de Verdi, accesul celor 2 000 persoane fiind gratuit. Concertul se va relua duminică 7 septembrie iar în 18 septembrie „Recviemul” verdian va fi cântat la New York, în memoria lui Pavarotti.

La Roma, Muzeul Vittoriano va deschide în cursul acestei luni o expoziţie retrospectivă consacrată lui Luciano Pavarotti.