Comentariu realizat de Costin Tuchilă – În urmă cu 15 ani, la 7 septembrie 1993, murea la Spitalul Elias din București, scriitorul Eugen Barbu. O comoție cerebrală îi era fatală.
Nu împlinise încă 70 de ani. Se născuse în 20 februarie 1924, în București, în cartierul Grivița, în familia lui Nicolae Barbu, tâmplar la Atelierele CFR, origine care lăsase urme importante în opera sa de tinerețe.
Mediul atât de colorat al mahalalei bucureștene, cu declinul ei inevitabil, stingerea unei lumi care de altfel își trăiește cu suficientă inconștiență sfârșitul, reprezintă principalul subiect de inspirație al nuvelelor din deceniul al șaselea și al romanului „Groapa”, început prin anii 1946–1947, rescris în mai multe variante, publicat după un deceniu, în 1957 și suferind încă prefaceri până la ediția definitivă din 1982. Tipărit destul de greu, contestat pentru că se abătea de la ideologia proletcultistă prin înfățișarea unui mediu social aflat la limita periferiei morale, dar și din motive estetice pe care le inventau inamicii scriitorului, „Groapa” rămâne o capodoperă a literaturii române, cum s-a spus deseori.
De altfel, contestarea lui Eugen Barbu s-a făcut aproape întotdeauna din motive extra-estetice, de conjunctură literară și socială, datorate în mare parte și publicisticii polemice, incomode, a scriitorului, necruțător cu cei care îl atacau sau îl minimalizau. Dar, fără îndoială, contestatarii deveneau și mai înverșunați cu cât, odată cu trecerea timpului, se dovedea că valoarea literară a prozatorului nu avea nici o legătură cu conjunctura socială sau cu atitudinea sa. După 1990, s-a ajuns chiar la excluderea sa din Uniunea Scriitorilor (în 1993). La sfârșitul anilor ’70, Eugen Barbu fusese acuzat de plagiat în volumului al III-lea al romanului „Incognito”, care nu se ridică la nivelul marilor sale scrieri, nuvelele și romanele „Groapa”, „Principele” (1969), „Săptămâna nebunilor” (1981). Într-adevăr, s-a demonstrat că romancierul folosește în „Incognito” pasaje din cărți de Paustkovski, Ehrenburg ș. a. iar procedeul colajului, invocat de autor, nu este suficient de evident ca să marcheze și să justifice transcrierea.
Eugen Barbu era însă tipul de scriitor care conspecta un material enorm, transcria sub formă de laborator de creație, cu o uriașă apetență pentru documentare și mai ales pentru surprinderea livrescă a trăsăturilor unei epoci, așa cum rezultă din seria „Caietele Princepelui”.
Sinteza și viziunea artistică sunt însă mereu originale, la un nivel de metamorfoză artistică demnă de invidiat. Ceea ce se știe despre epoca fanariotă dobândește sub pana scriitorului acel ton de universalitate a viziunii care îl plasează printre marii scriitori, care construiesc o lume proprie într-o limbă de mare plasticitate, consacrând astfel intuiții generale și surprinzând prin puterea imaginară. Așa se întâmplă și în „Groapa”, și, mutând complet accentul spre imaginarul baroc, unde trăirile, măștile, meditația existențială, viziunile progresiv halucinante, simbolistica propriu-zisă a elementelor prevalează – în „Principele” și „Săptămâna nebunilor”, și ele atacate cu pseudo-argumente critice, unele alunecând în derizoriu. Drumul parcurs de Eugen Barbu de la proza realistă cu accente naturaliste din primele nuvele și din „Groapa” – un drum care are fără îndoială scăderile sale – la romanul barochist, parabolic, gen „Principele” și la acel răsfăț de montaje opulente ale lumii exterioare dar și de halucinații și spectre iluzorii ale personajului trăind în intimitatea morții, din „Săptămâna nebunilor”, nu este însă de natură să surprindă.
Cu variațiile ei și cu orizonturi diferite de dezvoltare, tema este aceeași: amurgul unei lumi, agonia unor structuri sociale și a iluziilor pe care și le provocau, tratată când în pastă groasă, argotică, și ea de o luxurianță verbală excepțională, când în stilul de un rafinament halucinant, livresc, „vizual” fără să devină teatral, din „Săptămâna nebunilor”, unul dintre marile romane ale literaturii contemporane, care țin, așa cum s-a afirmat cu îndreptățire, de metaistorie.
Amurgul unei lumi. Giovanni Antonio Canal, zis Canaletto: Gran Canal din Veneția, văzut dinspre Palazzo Balbi (cca 1723 – 1725)
Autor
:
---
Data publicării: 07 Sep 2008 - 16:16