Cine pierde şi cine câştigă din criza americană - de Octavian ANDRONIC

Aproape ca la o comandă marile bănci, fala Americii, au început să trosnească din încheieturi şi să se prăbuşească una după alta într-un nor de dolari zdrenţăroşi zburând în toate părţile şi acoperind ca un praf radioactiv casele celor care nu vor mai putea să le plătească.

Nu se ştie încă ce s-a întîmplat din punct de vedere tehnic, care a fost detonatorul acestui proces –căci despre aşa ceva se vorbeşte, despre marile sume, imense, scoase ca la o comandă din bănci. Este cert însă că terenul era pregătit pentru aşa ceva de bancherii înşişi. În aroganţa sa, sistemul bancar american s-a crezut intangibil şi n-a mai avut măsură în goana după câştig. Marii preşedinţi de bănci au fost orbiţi de bonusurile personale şi n-au ami ţinut cont că plapuma creditului nu poate fi întinsă la nesfârşit. Consecinţa este clară: filmul nu va mai putea fi reluat de unde s-a rupt. Va trebui turnat un altul, cu alţi actori şi cu altă recuzită. Şi cu alţi bani.

Crizele fac parte din ADN-ul societăţii. Ele constituie momentul de descărcare a unor tensiuni acumulate până ala pragul critic. Pentru o parte – de obicei cea mai mare – a societăţii, ele constituie o catastrofă. Pentru o alta, mult mai mică, sunt mană cerească. Aşa cum a zis-o şi Lavoisier, nici în societate nu se poate face abstarcţie de principiul legii sale: nimic nu se câştigă, nimic nu se pierde – totul se transferă! Dintr-un cont în altul. Emoţionalitatea face ca la astfel de ocazii să se vadă mai bine perdanţii şi disperarea. Există însă cei care câştigă, şi nu puţin. Cei care se vor instala la comenzile următoarei etape.

Crahul, marele crah din septembrie a mai pus în evidenţă ceva: coerenţa net superiaoră a pieţei comune europene. Într-o lume tot mai globalizată este aproape imposibil să te pui la adăpost de efectele unei crize. Cutremurul de pe Wall Street n-amai generat însă tsunami-ul devastator la care ne-am fi aşteptat. De cealaltă parte a Atlanticului au ajuns mai degrabă temerile şi emoţia. Europa s-a dovedit, din primele momente, aptă să reacţioneze în mod coordonat şi eficient, limitând efectele crizei. Desigur, sunt lucruri ce nu pot fi controlate, şi cea mai necontrolabilă este panica.Cea care desăvârseşte dezastrele. Sunt ănsă semne că aceasta poate fi ţinută în limite rezonabile.

Dar cel mai surprinzător lucru rămâne acela că lecţiile pe care ni se propun de vreo douăzeci de ani despre valorile economiei de piaţă şi  ale concurenţialităţii, a rolului statului nu mai fac nici doi bani de când Congresul a votat „subvenţionarea” sisitemului bancar falit.