Nu împlinise încă 70 de ani. Se născuse în 20 februarie 1924, în Bucureşti, în cartierul Griviţa, în familia lui Nicolae Barbu, tâmplar la Atelierele CFR, origine care lăsase urme importante în opera sa de tinereţe.

Mediul atât de colorat al mahalalei bucureştene, cu declinul ei inevitabil, stingerea unei lumi care de altfel îşi trăieşte cu suficientă inconştienţă sfârşitul, reprezintă principalul subiect de inspiraţie al nuvelelor din deceniul al şaselea şi al romanului „Groapa”, început prin anii 1946–1947, rescris în mai multe variante, publicat după un deceniu, în 1957 şi suferind încă prefaceri până la ediţia definitivă din 1982. Tipărit destul de greu, contestat pentru că se abătea de la ideologia proletcultistă prin înfăţişarea unui mediu social aflat la limita periferiei morale, dar şi din motive estetice pe care le inventau inamicii scriitorului, „Groapa” rămâne o capodoperă a literaturii române, cum s-a spus deseori.

De altfel, contestarea lui Eugen Barbu s-a făcut aproape întotdeauna din motive extra-estetice, de conjunctură literară şi socială, datorate în mare parte şi publicisticii polemice, incomode, a scriitorului, necruţător cu cei care îl atacau sau îl minimalizau. Dar, fără îndoială, contestatarii deveneau şi mai înverşunaţi cu cât, odată cu trecerea timpului, se dovedea că valoarea literară a prozatorului nu avea nici o legătură cu conjunctura socială sau cu atitudinea sa. După 1990, s-a ajuns chiar la excluderea sa din Uniunea Scriitorilor (în 1993). La sfârşitul anilor ’70, Eugen Barbu fusese acuzat de plagiat în volumului al III-lea al romanului „Incognito”, care nu se ridică la nivelul marilor sale scrieri, nuvelele şi romanele „Groapa”, „Principele” (1969), „Săptămâna nebunilor” (1981). Într-adevăr, s-a demonstrat că romancierul foloseşte în „Incognito” pasaje din cărţi de Paustkovski, Ehrenburg ş. a. iar procedeul colajului, invocat de autor, nu este suficient de evident ca să marcheze şi să justifice transcrierea.

Eugen Barbu era însă tipul de scriitor care conspecta un material enorm, transcria sub formă de laborator de creaţie, cu o uriaşă apetenţă pentru documentare şi mai ales pentru surprinderea livrescă a trăsăturilor unei epoci, aşa cum rezultă din seria „Caietele Princepelui”.

Sinteza şi viziunea artistică sunt însă mereu originale, la un nivel de metamorfoză artistică demnă de invidiat. Ceea ce se ştie despre epoca fanariotă dobândeşte sub pana scriitorului acel ton de universalitate a viziunii care îl plasează printre marii scriitori, care construiesc o lume proprie într-o limbă de mare plasticitate, consacrând astfel intuiţii generale şi surprinzând prin puterea imaginară. Aşa se întâmplă şi în „Groapa”, şi, mutând complet accentul spre imaginarul baroc, unde trăirile, măştile, meditaţia existenţială, viziunile progresiv halucinante, simbolistica propriu-zisă a elementelor prevalează – în „Principele” şi „Săptămâna nebunilor”, şi ele atacate cu pseudo-argumente critice, unele alunecând în derizoriu. Drumul parcurs de Eugen Barbu de la proza realistă cu accente naturaliste din primele nuvele şi din „Groapa” –  un drum care are fără îndoială scăderile sale – la romanul barochist, parabolic, gen „Principele” şi la acel răsfăţ de montaje opulente ale lumii exterioare dar şi de halucinaţii şi spectre iluzorii ale personajului trăind în intimitatea morţii, din „Săptămâna nebunilor”, nu este însă de natură să surprindă.

Cu variaţiile ei şi cu orizonturi diferite de dezvoltare, tema este aceeaşi: amurgul unei lumi, agonia unor structuri sociale şi a iluziilor pe care şi le provocau, tratată când în pastă groasă, argotică, şi ea de o luxurianţă verbală excepţională, când în stilul de un rafinament halucinant, livresc, „vizual” fără să devină teatral, din „Săptămâna nebunilor”, unul dintre marile romane ale literaturii contemporane, care ţin, aşa cum s-a afirmat cu îndreptăţire, de metaistorie.

Amurgul unei lumi. Giovanni Antonio Canal, zis Canaletto: Gran Canal din Veneţia, văzut dinspre Palazzo Balbi (cca 1723 – 1725)