Jmecherii - de Costin TUCHILĂ

În prima categorie, încăpătoare de când e lumea, intră şmecheraşii de ocazie care ciripesc pe la colţuri, intră-n vorbă din senin, dau din coate să nu-i plouă, în lipsă de umbrelă. Ei sunt drăguţi, rezidenţi prin cartiere, se aleg cu-o sticlă de bere, chiar şi cu o bucată de pizza. Te mai fraieresc când ai prea multe sacoşe în mână, mai ciupesc un leu-doi. E totuşi greu, şmecheraşii par a fi pe cale de dispariţie, în capitalism nu prea mai merge cu micul aranjament, iar din mica ciordeală nu mai iese ca altădată.

Capitalismul e ca brontozaurul: te-nghite instantaneu, nu se-ncurcă în vorbe.

Vine la rând o subcategorie, şi ea drăguţă pentru că e amuzantă pentru burghezul deprins de când lumea cu raţiunea şi cumpătarea. E „zmecherul” care, cu alura lui de zăpăcit incorigibil, te ia repede. Pare într-o doagă şi, poate, la rigoare, chiar e. Fluşturatic cum e, nu ia nimic în serios şi are şi un dram de noroc. Iese basma curată când încurcă rău treburile, nu pune nimic la inimă şi se descurcă de minune, la moment. De aceea nu-şi face niciodată griji şi e foarte plictisit când îi vede pe alţii crispaţi, speriaţi de ziua de mâine. Grija e o nesăbuinţă, ba mai mult, produce intoxicaţie, zice zmecherul.

Toate bune şi frumoase până aici, fiindcă, repet, nu dăunează la tubul digestiv. Dar acum e acum. Vine categoria grea, categoria-beton armat. De obicei invizibilă pentru muritorul de rând, care, naiv cum e, îşi zice că această categorie a fost eradicată, capitalismul având şi el meritele lui. Eradicată? Nici vorbă. Nici în curs de dispariţie. Dimpotrivă: în curs de dezvoltare – şi nu pe hârtie, ca socialismul multilateral dezvoltat. Jmecherul nici n-are treabă cu hârtia, a trecut de mult la civilizaţia electronică. El are drept ocupaţie slujba la stat, la statul cel atât de amabil cu jmecherii. E, pasă-mi-te, bugetar. Are răspundere foarte mare, de el depinzând unghiul de înclinaţie al fumului care iese din ţeava de eşapament sau, aspect vital, calitatea apei de ploaie. Lucrează pe la agenţii cu nume lungi, cunoscute îndeobşte doar după iniţiale. Bugetar fiind, acolo are libertate totală, nu asupra apei de ploaie, ci asupra salariului pe care el şi neamurile lui, angajate ca să asigure progresul, şi l-au tras. A depăşit faza aceea stupidă a egalitarismului care i se propovăduia odată. Acum el, drăguţul, e mai egal ca toţi fiindcă ştie să vegheze ca nimeni altul asupra raţiunii supreme, asupra – iertaţi repetiţia – progresului şi civilizaţiei moderne.

Care raţiune supremă este calcularea pensiei ce va să vină, inevitabil, ca ploaia. Care pensie trebuie să fie egală cu salariul din urmă, acela acoperit de lacrimile despărţirii de tovarăşii dragi de muncă. Şi nu numai de ei, ci, în general, de activitatea pusă cu atâta generozitate în slujba semenilor. Lor le-a dedicat ani la rând toată energia lui, a studiat cele mai favorabile unghiuri de înclinaţie ale fumului, pentru ei şi numai pentru ei nu se va retrage acum în liniştea ameţitoarei pensii bugetare. Va fi activ în continuare. Adică, pentru binele naţiei, va rămâne cu mândrie consilier, căci jmecherul este, desigur, indispensabil societăţii şi, în particular, bugetului.