În faţa Camerelor reunite ale Parlamentului a vorbit şi preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor. Într-un discurs cu puternică tentă de carte de istorie şi ghid turistic, preşedintele PRM a subliniat că România a devenit o pradă la discreţia tuturor şmecherilor, care ne asurzesc cu placa hodorogită a unor şabloane de genul: "proprietatea e sfântă" şi "restitutio in integrum". Nicolae Văcăroiu s-a văzut nevoit să-i atragă atenţia în nenumărate rânduri "bardului" că a depăşit cu mult timpul, fapt ce a prilejuit un schimb de replici hilar între cei doi parlamentari.

Corneliu Vadim Tudor: "Doamnelor şi domnilor, Strasbourgul este orăşelul acela alsacian unde, cândva, demult, într-o noapte de inspiraţie divină, un tânăr căpitan francez scria versurile şi muzica înălţătorului marş de luptă "Marseillaise", devenit mai târziu Imnul Naţional al Franţei: "Haideţi copii ai patriei/Ziua gloriei a sosit". Dar ea, această glorie, se construieşte greu. Şi indiferent cât de mult ai lupta pentru a purta hlamida de purpură a gloriei, ca să dobori zidurile Cetăţii Ierihon cu vibraţiile trâmbiţelor este nevoie în primul rând şi de ajutorul lui Dumnezeu.

Din păcate, de ceva vreme încoace, Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi, românii. În Biblie sunt personaje cărora Dumnezeu le primeşte rugăciunea şi jertfa, dar sunt şi altele cărora nu le primeşte nimic, ignorându-le. În secolul XX, noi, românii, am trăit două experienţe istorice contradictorii. Dumnezeu ne-a primit jertfa din primul război mondial, de 800.000 de morţi, şi ne-a ajutat să recuperăm teritoriile furate de alţii şi să făurim România Mare, deşi totul părea pierdut la un moment dat.

În al doilea război mondial, Tatăl Ceresc nu ne-a mai primit sacrificiul şi, deşi i-am dat mai multe jertfe şi ofrande decât în primul război, ne-a pedepsit cum numai el ştie să o facă, judecându-ne aspru şi făcându-ne să simţim mânia sa până astăzi, şi geografic, şi istoric. Ce se întâmplase între timp? Prin ce l-am mâniat pe Dumnezeu? Răspunsul îl ştiu cei din generaţiile mai vechi, ca şi cercetătorii acelor vremuri.

Timp de două decenii, între 1920 şi 1940, a fost un dezmăţ nemaivăzut în România; s-au degradat moravurile, s-a furat, s-a minţit, s-a ucis. Pe scurt, s-au făcut multe urâciuni înaintea Domnului. Sigur, de la depărtare, o dată cu trecerea timpului, se vede altfel; ies în relief realizările, cum este, de pildă, înfiinţarea chiar acum 70 de ani a Muzeului Satului.

Fondul problemei constă însă în faptul că aveam un Muzeu al Satului pitoresc şi minunat, dar avem un sat real într-o mizerie îngrozitoare. Anii au trecut, românii au dovedit încă o dată că au o slabă memorie a răului. Cei care au făcut averi colosale în acele vremuri, prin jaf sau prin împrumuturi bancare pe care nu le-au rambursat niciodată, fiindcă a venit războiul şi s-a schimbat regimul politic, s-au reîntors recent în ţară ca fantome, ori prin nepoţi sau prin rude colaterale la a şaptea spiţă, şi revendică munţi întregi, adică relieful României, palate care n-au fost niciodată ale lor, uzine care la origine fuseseră doar nişte ateliere prăpădite.

România a devenit o pradă la discreţia tuturor şmecherilor, aventurierilor şi escrocilor, care ne asurzesc cu placa hodorogită a unor şabloane de genul: "proprietatea e sfântă" şi "restitutio in integrum". Dacă proprietatea e sfântă, mama lui Iisus Hristos ce mai este, stimaţi colegi?

O sfântă mare neruşinare. Ce a ajuns ţara asta? O victimă a celui mai feroce egoism. În toate sectoarele s-a instaurat câte o mafie rapace, care şi-a creat şi sisteme de protecţie, printre care şi posturi de radio, de televiziune, agenţii de presă. N-ai voie să te apropii de ei.

Concomitent, o echipă de zgomote, bine dresată şi remunerată, care ţipă în numele unei autorităţi false, încearcă să şteargă cu buretele intoleranţei o bună parte din istoria modernă a ţării şi să pună la stâlpul infamiei un popor întreg, culpabilizat, acuzat că nu a fost vigilent atunci când Winston Churchill i-a trasat lui Stalin la Ialta pe un şerveţel de hârtie, cu un creion albastru, noua şi criminala configuraţie a Europei de Est.

Alţii au vocaţie economică şi finanţistă şi încearcă să explice tot ceea ce ni se întâmplă prin prisma unor fenomene, cauzalităţi şi serii logice de această natură. Portativul meu are însă o altă cheie, cea istorică. România se află în plină criză a destinului ei istoric. Primul ministru a vorbit despre ideea pe care o avea generalul Charles de Gaulle în legătură cu Franţa.

Eu aş aminti aici de Emil Cioran al nostru, care într-o carte de tinereţe, scrisă în România, afirma: "Visez la o Românie cu destinul Franţei şi cu populaţia Chinei". Încă un deziderat care, bineînţeles, nu se va împlini niciodată. Noi, românii, am fost siliţi, cu pistolul la tâmplă să construim ceea ce era imposibil de construit, utopia comunismului, sămânţă de import adusă în ţară pe tancurile sovietice, iar acum suntem siliţi cu alte ameninţări să facem drumul înapoi, în sens invers.

Cu alte ţări răsăritene se întâmplă cam acelaşi lucru, iar bruma lor de avans faţă de noi se datorează unui spor de seriozitate şi de pragmatism pe fondul dorinţei Occidentului de a le ajuta mai mult, iar aici religia romano-catolică joacă un rol major. În paranteză fie spus, exact supărarea Vaticanului ne trebuia nouă acum, prin periclitarea Catedralei "Sfântul Iosif" din Bucureşti, clădire de patrimoniu naţional, unde, poate nu se ştie, dar Eminescu, suferind, obişnuia să vină şi să se roage, iar regele Ferdinand, cel unificator de ţară, se spovedea săptămână de săptămână la arhiepiscopul romano-catolic al Bucureştilor (...)

Ce Dumnezeu, nu le spune nimeni celor de la Primăria şi Prefectura Capitalei să nu se lege la cap fără să-i doară? Dar ce să ne mai mirăm că se întâmplă ce se întâmplă, când la ambele ceremonii din Bucureşti, prilejuite şi de Ziua Europei, printre altele, la 9 mai, au lipsit şi primarul general, şi prefectul capitalei. Credeţi că oficialii occidentali acreditaţi la Bucureşti n-au observat absenţa acestor două importante notabilităţi?

Le-am observat noi şi le-au observat şi aceşti oameni. Poţi să faci o ciorbă de peşte dintr-un acvariu, dar n-ai să poţi reface niciodată un acvariu dintr-o ciorbă de peşte - spunea un gânditor polonez, Adam Michnik, referindu-se chiar la trecerile bruşte de la capitalism la socialism şi înapoi, la capitalism, iar Ernest Hemingway scria că mai rea decât războiul şi trădarea e laşitatea de care dau dovadă democraţiile burgheze, fiindcă nici ele nu sunt perfecte, să nu ne închinăm la ele ca la sfintele moaşte.

În fine, un ultim citat pe tema asta din gândirea regizorului american Stanley Kubrick: "Marile naţiuni s-au purtat întotdeauna ca nişte gangsteri, iar naţiunile mici ca nişte prostituate". Eu unul cred că naţiunea română e foarte demnă. Atâta doar că a început să-şi cam piardă busola, suferind de ceea ce se poate numi o anomalie magnetică.

Acum ne aflăm în situaţia asta. Cale de întoarcere nu există. Trebuie să mergem înainte, dar mai trebuie să pricepem că terenul pe care călcăm e minat. Într-un timp fulgerător, practic în câţiva ani, de la nivelarea socialistă s-a trecut la o sălbatică polarizare a societăţii româneşti, care constă în existenţa câtorva zeci de mii de oameni bogaţi şi în viaţa dramatică a 20 de milioane de supravieţuitori, de năpăstuiţi ai sorţii.

Averi care în Occident se fac pe parcursul câtorva generaţii în România s-au realizat peste noapte. Sunt, oare, toţi aceşti protagonişti ai topurilor din revista "Capital" nişte genii în domeniul economic, ori au făcut invenţii fenomenale care să justifice sutele de milioane de euro pe care le-au agonisit în mod atât de rapid şi enigmatic? De pildă, prin ce miracol a izbutit un fost sportiv, protejat de toate regimurile, personaj care la începutul anului 1990 avea o avere modestă, de numai 12 milioane de mărci germane, să revină în România ca o pasăre de pradă şi cu nişte simple revere şi stopuri la fileu, garnisite cu câteva fente de corp şi invocarea enervantă a relaţiilor sale pe plan extern, să depăşească în numai 15 ani suma de un miliard de euro?

De ce nu le dă el reţeta asta uluitoare şi celorlalţi români? Foarte simplu. Pentru că personajul a făcut mormanele astea de bani jefuindu-i pe concetăţenii săi, iar astfel de peşteri ale comorilor mai au şi alţii. Şi, dacă îi întrebi cum s-au îmbogăţit şi de fapt cu ce se ocupă în afara unor speculaţii şi mişcări ale hârtiilor, te acuză că eşti extremist şi nefrecventabil.

Eu unul, ca scriitor şi istoric, nu am auzit cuvântul ăsta, dar, fireşte, le dau acum o veste bună adversarilor mei: am descoperit că nu sunt perfect. Iată că nu sunt frecventabil. Un înţelept evreu din secolul al XIX-lea, Cilibi Moise, zicea: "Sunt unii oameni care, când intră în Ţara Românească, sărută bariera, fiindcă vin cu fracuri fără coadă, cizme fără tălpi, pălării sparte şi peste şase ani se fac bancheri şi proprietari". Aşa că nu-i de mirare că peste vechea mizerie a societăţii româneşti s-a aşezat un nou strat de mizerie, mai rezistent şi mai deprimant.

Cel puţin satul românesc este la nivelul Evului Mediu. Cuvântul în sine vine din latinescul «fossatum», adică şanţ: şanţ de încercurire şi de apărare, de obicei umplut cu apă. Iată că după 1.900 de ani satul nostru a redevenit un şanţ, chiar înconjurat la modul propriu de ape. Mitul eternei reîntoarceri, de care vorbea Mircea Eliade, nu-i aşa? Starea jalnică a satelor şi a târgurilor de provincie a ieşit la iveală cu prilejul nefast al valurilor succesive de inundaţii.

Am văzut cu toţii şi a văzut şi străinătatea case de bălegar şi paiantă, grajduri dărăpănate, garduri de nuiele, burduşite cu coceni, closete în fundul curţii, toate luate de ape ca un decor de butaforie pentru un film ieftin. Acolo locuiau oameni, semeni ai noştri, cu vietăţi cu tot, care se zbăteau să scape de nenorocire şi să-şi salveze viaţa.

Această parte a societăţii româneşti, stimate domnule prim-ministru şi stimaţi domni prim-miniştri care aţi fost la putere până acum, nu are cum să intre în clubul select al Uniunii Europene. Numai Brâncuşi a reuşit o performanţă de genul acesta, dar el avea geniu. Invitat la o recepţie simandicoasă, unde participa o bună parte din aristocraţia Franţei, fostul elev al lui Auguste Rodin, dar şi viitor părinte al sculpturii moderne, s-a prezentat la palatul respectiv înveşmântat într-o pânză de sac, ca ultimul cerşetor şi, deşi a arătat invitaţia, în regulă, majordomul nu l-a lăsat să intre.

Atunci Brâncuşi a râs. S-a întors pe călcâie, şi-a chemat prietenii, care îl aşteptau în noapte, şi s-a dus la cel mai luxos restaurant din oraşul-lumină. Pe drum şi-a scos şi pânza de sac de pe el. Dedesubt avea un frac impecabil, cu papion de catifea şi cămaşă albă ca zăpada. Din păcate, milioane şi milioane de români nu au aşa ceva pe sub zdrenţele cu care umblă, iar ei, deşi s-ar putea să primească invitaţie la recepţia de gală a Uniunii Europene, nu vor fi primiţi înăuntru.

Cineva, totuşi, a intrat în Europa. A intrat oligarhia, cuvânt care în greaca veche înseamnă puterea celor puţini. Au intrat cei din topul revistei "Capital" şi ceilalţi bogătaşi care şi-au depus mari sume de bani în băncile occidentale. Deschid o paranteză: nu am nimic împotriva oamenilor bogaţi şi nici împotriva tuturor celor din revista "Capital" sau din altă publicaţie, "Banii noştri", cu o condiţie, să-şi facă averile pe căi cinstite şi să probeze provenienţa lor. Au intrat şi traficanţii de copii şi de carne vie, de droguri şi de arme, protejaţi şi storşi de profituri de unele căpetenii ale poliţiei vămilor şi serviciilor secrete, dar şi din diferite partide politice.

Ei trăiesc bine, chiar foarte bine. Ei nu au probleme de conştiinţă. Pe ei nu îi deranjează nimeni, nici măcar cu o întrebare, darămite cu o anchetă, fiindcă îţi astupă gura imediat cu drepturile omului. Păi unde ne trezim aici? Ei sunt protipendada. Ei s-au grupat rapid într-o castă a lor, îşi căsătoresc odraslele numai în interiorul acestei caste, precum făceau nu demult liderii comunişti din ţările estice. În fine, au învăţat pantomima unor clişee democratice, ba chiar şi jocul de glezne al actelor filantropice, neapărat televizate, al spectacolelor de caritate, al teledoanelor.

Din cauza acestor indivizi fără scrupule, din cauza copiilor de bani gata care sfidează o populaţie disperată cu bolizii, cu limuzinele decapotabile şi cu orgiile lor, din cauza imoralităţii deşănţate care se revarsă pe micile ecrane, din cauza risipirii banilor publici pe o literatură pornografică şi chiar pe filme care ridică în slăvi o monstruozitate ca incestul, ei bine, din cauza sacrilegiilor săvârşite împotriva Bibliei şi a Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, de nişte aşa-zişi formatori de opinie, Dumnezeu nu mai primeşte jertfa noastră, a românilor, iar ceea ce s-a întâmplat ieri la Strasbourg este încă o dovadă.

Eşecul de ieri, fiindcă este un eşec, seamănă cu eşecul din iulie 1997, iar această comparaţie mi-a fost sugerată de titlul apărut într-un ziar de dimineaţă: "Vizită de consolare - Barroso şi Rehn la Bucureşti şi Sofia". Cine a mai făcut oare o astfel de vizită de consolare după refuzul de a primi România în NATO, deşi sacrificiile fuseseră imense, printre ele figurând şi semnarea unui aberant tratat cu Ucraina? Bill Clinton, da, el venise la Bucureşti pentru a ne bate pe umăr şi a ne consola.

Aceasta e forma politicoasă a Occidentului de a-ţi da de înţeles că nu are nici timp, nici chef de tine. Romancierul englez Iris Murdoch are o vorbă de spirit pe tema asta: tot ce consolează e fals. Amânarea până la toamnă a deciziei de a fi acceptaţi în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 seamănă cu o corigenţă perfectă. Acum, în mai, la Şcoala Centrală, s-au încheiat mediile, ceva mai devreme, desigur, având în vedere că în iunie lumea va fi preocupată de Campionatul Mondial de Fotbal, obiectiv ratat şi acesta de noi, românii. Iar la disciplina numită aderare elevele România şi Bulgaria au primit nota 4.

Asta e realitatea, indiferent cum încearcă unii să o cosmetizeze şi să prezinte un insucces drept un triumf. Ştiţi că unele publicaţii au o poştă a redacţiei destinată celor care bat la porţile literaturii, iar acolo, în final, se găseşte o mică rubrică: "Deocamdată, nu". O manieră elegantă de a li se spune solicitanţilor că mai trebuie să lucreze, să persevereze, să citească mai mult decât scriu etc. Păstrând proporţiile, cam aşa am păţit şi noi.

Fireşte, domnule prim-ministru şi stimaţi colegi, că vom intra în Uniunea Europeană, iar noi, cei de la PRM, credem că asta se va întâmpla conform aşteptărilor şi calendarului de aderare chiar la 1 ianuarie 2007 şi vă vorbeşte cel care a scris efectiv cu mâna lui Scrisoarea de la Snagov din 1995, pe care ulterior aveau să aducă şi alţii, ce-i drept, unele ameliorări. Atunci a început marşul nostru către Uniunea Europeană.

Aşadar, de primit ne vor primi, indiferent de numărul de steguleţe. În treacăt fie spus, dacă pe lângă steguleţele roşii şi galbene mai erau şi nişte steguleţe albastre, am fi avut un motiv de bucurie. Tricolorul nostru ar fi devenit, în sfârşit, un reper european. Un analist economic scria: ne daţi economia, vă dăm aderarea. Din moment ce circa 75% din economia românească a încăput pe mâna străinilor, unii dintre ei chiar punând monopol pe domenii strategice, pe produse importante, cum este cimentul, de pildă, treaba e ca şi rezolvată.

De pildă, ziarele de azi scriu că de când e la austrieci, Petrom şi-a triplat profitul pe trimestrul I al acestui an, câştigul net fiind de aproape 250 de milioane de euro. De ce trebuia să dăm noi cea mai importantă bogăţie a ţării austriecilor? Eu am studiat istoria la Viena, am fost acolo, îi preţuiesc, îi iubesc, m-au ajutat mult în formarea mea.

Dar ce tradiţii are Austria în exploatarea petrolului? Ce sonde are Austria? Are sonde de bere, dar nu sonde de ţiţei. Deci, Petrom şi-a triplat profitul pe trimestrul I al acestui an, câştigul net fiind de aproape 250 de milioane de euro, un sfert de miliard de euro. E inutil să mai spun ce s-ar fi făcut cu banii ăştia dacă rămâneau în ţară. Dar nu Guvernul Tăriceanu e de vină pentru asta, ţin să fiu corect până la capăt.

Asta e o altă problemă pe care trebuie s-o abordăm odată frontal, jaful din privatizare. Aşadar, suntem ca şi intraţi în Europa. Dacă acesta era preţul pe care trebuia să-l plătim, da, ne-am achitat datoria, l-am plătit. Dar nu e totul să intri formal şi procedural în Europa. Mult mai important este să intri în mentalitatea, în logica, în modul de viaţă al Europei. Până una, alta noi, românii, nu am ieşit definitiv din placenta fanariotă. Avem o dedublare a personalităţii care izvoreşte din bizantinismul lui Procopius din Cezareea şi pe care a descris-o atât de bine Marin Preda în romanul "Moromeţii".

Trece omul pe uliţă sau pe stradă, îţi dă bună ziua, tu îi răspunzi, dar în şoaptă îl înjuri. În toiul inundaţiilor de la Dunăre un post de televiziune a prezentat o scenă incredibilă: în timp ce jandarmii se luptau cu furia apelor, riscându-şi viaţa efectiv, bărbaţii apţi de muncă dintr-o comună beau şi chefuiau de mama focului. Ce faceţi aici, i-a întrebat reporterul? Păzim cârciuma! A răspuns unul mai cu moţ, probabil purtătorul lor de cuvânt.

Şi cu inundaţiile cum rămâne, a insistat omul de la televiziune? A!! Păi inundaţiile sunt la proşti, nu la noi! A găsit răspunsul cel mai potrivit acelaşi speaker. În alt loc o babă i-a furat telemobilul unui jandarm care tocmai îşi primejduia viaţa ca să îi pună la adăpost bruma de agoniseală. Anul trecut unii care aveau bărci le cereau celor izolaţi pe grinduri câte o sută de euro ca să le salveze viaţa. Exemplele pot continua.

Ele nu reprezintă o caracteristică, desigur, sunt izolate, dar creează o stare de spirit şi de nervozitate destul de proastă. Ce vreau să spun prin asta? Vreau să spun că a venit timpul să ne privim mai atent în oglindă, să ne analizăm pe noi înşine ca popor. Să evităm nenorocirea ca din popor să devenim populaţie. Tare mi-e teamă că fibra noastră biologică se degradează. Am început să ne obişnuim cu neobişnuitul.

Aud că TVR încearcă să lanseze un megasondaj de opinie pe tema "Care este cea mai mare personalitate din istoria României?" Mă tem că pe locul I o să iasă ciobanul din Mioriţa, cu fatalismul său poetic, într-adevăr, dar funerar. Poetul naţional Mihai Eminescu scria ceva valabil şi astăzi: de oameni de caracter are nevoie statul, nu de deştepţi, cu o morală îndoielnică, fiindcă ei propagă relaţii de vicleşug şi brutalitate. Doamnelor şi domnilor, ca om de presă nu pot face abstracţie tocmai de presă".

Nicolae Văcăroiu: "V-aş ruga să încheiaţi discursul, domnule senator".

Corneliu Vadim Tudor: "Voi încheia, dar vreau să vă informez cu tot respectul că am promise 5-6 minute de la grupurile parlamentare ale PSD".

Nicolae Văcăroiu: "Aţi consumat şi şase minute luate de la PSD".

Corneliu Vadim Tudor: "Îmi mai dă două minute domnul preşedinte Mircea Geoană. Minute la ei ca la Banul Ghica. Nu aveţi de ce să vă temeţi, pentru că vedeţi bine nu atac frontal nişte oameni şi nişte guverne, dar sunt nişte adevăruri în legătură cu care, stimate domnule preşedinte Nicolae Văcăroiu, v-aş sfătui să luaţi câteva notiţe. Vă vor fi folositoare în cariera dvs. politică".

Nicolae Văcăroiu: "Voi studia un an de zile discursul dumneavoastră".

Corneliu Vadim Tudor: "Bun! Ca om de presă nu pot face abstracţie tocmai de presă. Deşi, după cum spunea Richard Nixon, presa este a patra putere în stat, pe care nu a ales-o nimeni. Uite că s-a ales singură, tot aşa cum Napoleon a luat coroana din mâna Papei şi şi-a pus-o pe cap. În ziarele de dimineaţă întâlnim şi alte titluri şi subtitluri care ar trebui să le dea guvernanţilor de gândit, ca de pildă: "Milogii Europei". Vor fi destui care se vor împăuna zilele acestea pentru performanţa nu ştiu căror steguleţe galbene.

Ne îmbătăm cu apă rece! Să fim serioşi! Nu avem ce căuta în Europa! Sau: "Eu mă sinucid în direct dacă în România s-a stârpit măcar 1% din corupţie", a declarat un cunoscut analist politic. Sau: ambasadorul SUA, Taubman - "La închisoare cu oficialii corupţi!".

Treaba asta cu închisoarea mi-a plăcut cel mai mult şi mă bucur că ambasadorul american împărtăşeşte, în sfârşit, politica justiţiară a PRM. Mai bine mai târziu, decât niciodată! De altfel, în curând voi prezenta publicului şi presei proiectul unui important edificiu pe care l-am conceput eu şi la pus pe hârtie colega noastră de Parlament, arhitecta Anca Petrescu, care a contribuit şi la edificarea Casei Poporului, în care ne aflăm acum, şi anume puşcăria mafioţilor, care va fi o închisoare de maximă siguranţă, cu cinci etaje şi o capacitate de 2.000 de locuri.

Ţin să avertizez, totuşi, că acolo nu poate să intre orice găinar, ci numai mafioţii autentici, cu acte în regulă, care prin mijloace pedagogice specifice vor coopera cu noi în procesul de confiscare a averilor frauduloase pe care le-au făcut.

De altfel, noi, cei de la PRM, lucrăm acum şi la un proiect legislativ intitulat "Legea antimafie", fiindcă asta este o altă chestiune reproşată de Comisia Europeană. Lupta împotriva corupţiei nu dă roade. Avem de-a face cu un fel de telejustiţie de ochii lumii şi ai străinătăţii. Situaţia nu mai poate continua, totul are o limită! Stimaţi guvernanţi, fiţi realişti! Aceasta nu este o zi de sărbătoare, cu una de reflecţie şi de meditaţie.

Într-o carte de-a mea de aforisme, apărută, ce-i drept, pe vremea altei guvernări, mă întrebam ce este un elefant, iar răspunsul era: un elefant este un şoarece desenat de guvern, fiindcă guvernele au tendinţa să îşi supraevalueze realizările. PRM nu este pentru statul paternalist, dar nici dizolvarea funcţiilor statului nu este o soluţie.

Europa ne-a mai făcut un duş rece, de parcă nu aveam noi şi aşa destulă apă! În vremea asta nişte paraziţi de o agresivitate sinistră deturnează atenţia populaţiei de la priorităţile reale şi fabrică ţinte false, plătind nişte poliţe şi încercând să-şi elimine adversarii politici".

Nicolae Văcăroiu: "Domnule senator, fac apel la dvs. să încheiaţi".

Corneliu Vadim Tudor: "La mine se termină timpul, asta este situaţia".

Nicolae Văcăroiu: "Vă rog foarte mult!"

Corneliu Vadim Tudor: "Eu v-am mai spus-o, mă văd nevoit să repet: dacă nu eram eu, nu eraţi acolo ca să mă întrerupeţi pe mine, dar asta este situaţia. Bine!

Nicolae Văcăroiu: Vă rog foarte mult să încheiaţi!"

Corneliu Vadim Tudor: "Bine! Vom încheia acum. Aşa că îi sfătuiesc pe hoţii care se bucură că la 1 ianuarie 2007 România va intra în Casa Comună a Europei că acela va fi de fapt sfârşitul carierei lor de gangsteri, având în vedere că şi ei vor intra undeva, tot într-un imobil, şi anume, în acest XingXing românesc, care se cheamă puşcăria mafioţilor. PRM face apel la realizarea unei adevărate solidarităţi naţionale despre care s-a mai vorbit.

Atât pentru îndeplinirea obligaţiilor formulate de Uniunea Europeană, ca să putem beneficia de un raport de ţară pozitiv în octombrie 2006, cât şi pentru a nu ne face de râs odată intraţi în Europa. Străinii nu te respectă decât dacă îi învingi.

Haideţi să îi învingem cu armele lor: prin muncă, seriozitate, proiecte şi strategii clare pentru începutul mileniului III, atât de dificil, dar şi de fascinant. Nu o facem pentru noi, ci pentru înaintaşii şi pentru urmaşii noştri. Haideţi să transpunem în viaţă formula celebră a lui Take Ionescu rostită în Parlament în anul 1915: "Politica instinctului naţional". Cu Dumnezeu înainte!"